Mare vâlvã, mare, provocatã de chestiunea aderãrii României la programul pentru amplasarea scutului american anti-rachetã. Neexplicat, cu terenul nepregãtit pentru o astfel de mişcare, programul a iscat întrebãri fireşti, referitoare la costurile pe care trebuie sã le suporte România, la avantajele pe care le-ar obţine pentru acele costuri şi la posibile consecinţe ale angrenãrii ţãrii în acest program. Incapabili sã prezinte logic întreaga problematicã, cãci n-aş vrea sã-mi închipui cã, de fapt, ar fi avut ceva de ascuns, liderii au apelat la “ceata lui Piţigoi/ dai într-unu ţipã doi”. Au aruncat în televizoare cu fel de fel de neaveniţi dar dornici sã facã pe plac. Unu îşi dãdea cu pumnii în piept precum Tarzan şi scotea sunete pe mãsurã. Iar suntele scoase de el erau la fel de lesne de înţeles de cãtre privitorii la televizor, precum erau şi strigãtele lui Tarzan. Nu, nu pentru maimuţe! Alea înţelegeau strigãtele lui Tarzan, dar alea…nu se uitau la televizor! La televizor ne uitam noi. Un altul, s-a apucat sã recite “sorcova, vesela…”. M-am uitat la ei, am zâmbit amar, dar