ALTFEL.info

Nu ştiusem cã am lãsat atâtea urme pe Pãmânt! Deabia acuma am vãzut.

***

Mã uit la un montaj cu poze fãcute la aniversarea a 45 de ani de la absolvirea liceului militar “Dimitrie Cantemir”. Mã uit şi mã mir. In gând, îi zic colegului Janos care mi l-a trimis:

-Mãi, nu mai ţineam minte sã fi avut atât de mulţi profesori! Si nici nu-i mai recunosc.

-Care profesori? mã întreabã Janos.

-Aştia din poze! zic şi îi arãt.

-Pãi, ãştia nu sunt profesori.

-Dar cine sunt şi ce cautã acolo?!?

-Aştia…suntem noi.

Auzi, suntem noi! Aştia? Aşa…Parcã arãtam altfel! Si în timp ce mã gândeam, privirile mi-au cãzut pe platoul din faţa liceului. Era plin de crãpãturi de la un cap la altul, de-a lungul şi de-a latul. Mi-am apropiat privirea mai mult şi…mi-am vãzut paşii. Paşii lãsaţi în acel caldarâm crãpat, în urmã cu 45 de ani. Paşii care mã duceau la sala de clasã, la sala de sport, la sala de mese, la dormitor. Paşii apãsaţi şi cadenţaţi din timpul blocurilor de paradã. Paşii alergaţi la concursurile de patrule. Pe lângã ei, erau paşii lui Gil, ai lui Ghiţã, ai lui Ionel, ai lui Nichifor, ai lui Mişu, ai lui Ion, ai lui Adi, ai lui Dãnuţ, ai lui Aron, ai lui Grigore, ai lui Matei, ai lui Iulicã, ai lui Nae. Erau paşi mici şi firavi, dar pe ei s-a ridicat cel ce sunt astãzi şi, mai ales, cel ce am fost pânã mai ieri.

Nu ştiusem cã am lãsat atâtea urme în viaţã! Sãpate în caldarâm.