ALTFEL.info

A circulat zilele astea pe net un filmuleţ care evidenţia “caracterul” frumos al animalelor, în contrast cu cel al omului. In urma vizionãrii acelui filmuleţ, am primit de la amicul Titi povestea de mai jos. O poveste adevãratã.

*****

Cu câţiva ani în urmã, aveam o cãţeluşã. Intr-o zi am auzit-o latrând altfel decât de obicei. Când am ieşit afarã, în faţa casei am gãsit motivul acelui lãtrat altfel. Doi pui de pãsãrele, mici. Erau cãzuţi din cuib şi încercau sã se deplaseze pe jos, pentru cã nu puteau, încã, sã zboare. I-am hrãnit cu carne de vitã tocatã, aşa cum mã sfãtuise cineva mai priceput, cã noi nu aveam habar. La un moment dat, unul din pui a început sã zboare şi putea sã se piardã. Ne-am trezit cu cãţeluşa cã vine cu el în gurã. Avea gura închisã când a apãrut. A pus bãrbia în poala soţiei şi a deschis gura. Puiul a ieşit nevãtãmat printre dinţii ei mari şi a putut fi pus înapoi, la locul lui, într-un coşuleţ pe o masã. Unul din ei a avut ceva fracturat probabil şi, dupã un timp scurt, a murit. Cel care “aterizase” în gura cãţeluşei a trãit şi poate mai trãieşte şi acum. Când, în sfârşit, a putut sã zboare liber, timp de câteva luni s-a întors în fiecare searã acasã sã doarmã pe o lampã din bucãtãrie. In timpul zilei, mai venea sã mãnânce carnea ei preferatã de vitã, dar se ducea sã vâneze şi singur. Când apãrea ziua acasã, ni se aşeza pe cap, pe umeri şi cerea de mâncare sau apã. Ciripea diferit, dupã cum ştia el cã trebuie comunicat cu oamenii…sau cu alte surate.
Spre toamnã, când a început sã fie destul de frig şi ne fãceam probleme cu geamurile deschise, a dispãrut. Am aflat cã ele migreazã, nu foarte departe.
Anul urmãtor s-a întâmplat sa vinã o pãsãricã şi sã aterizeze cu sfialã pe capul soţiei. Era clar cã ea era. Venise în grup cu altele şi ele o chemau insistent, cu teamã parcã. Figura s-a mai repetat pe parcursul unei sãptãmâni, apoi nu a mai apãrut. Toate au dispãrut împreunã. Cu siguranţã, nu a pãţit doar ea ceva, ci au plecat, probabil, undeva la hranã gustoasã şi îmbelşugatã.